Cu fiecare kilometru, se lasa incet intunericul. Urmaresc absent linia intrerupta de pe asfalt si nu sunt in stare de mai mult. Sunt gol cu totul! …in minte, in suflet…ca atunci cand ai pierdut tot ce aveai si simti ca nu mai are rost nimic.
Cu toate astea iti raman doua lucruri. Dumnezeu si prietenii. La Dumnezeu ma rog, ducandu-ma cu disperare catre prietenii care sa ma faca sa uit. Sa uit si sa pot merge mai departe.
E deja intuneric!

Fuck… e (era) aproape 2 noaptea si inca nu m-a luat somnul. In contextul in care merg la sala de 4 ori pe saptamana pentru antrenamentul de masa si 1 data, de 2 ori pentru aerobic, nu este bine deloc. Pe langa alimentatia pusa la punct si suplimentele pe care le iau, clar trebuie si odihna pe masura. Totusi nu imi fac griji pentru ca este doar o intamplare.

05.59 si ma trezesc ca programat cu cateva clipe inainte sa sune ceasul. Sunt mai fresh decat mi-am inchipuit. Echipamentul era pregatit de cu seara si nu mi-a luat decat foarte putin sa fiu iesit pe usa. Placut de rece dimineata si a fost o alegere buna sa merg cu autobuzul.

06.55 si eram in vestiar. Demult nu m-am mai trezit asa bine… Incalzire temeinica (15 min) si aproape o ora la intensitate maxima (piept si triceps). Alte 15 minute de stretching pentru picioare (vreau sa-mi recapat mobilitatea de acum cativa ani). Gata! Dush fierbinte, proteina cu dextroza si o noua zi in care nimic nu ma va indispune.

Deseara, Step & Sculpt!

Morala: it`s up to us! …si totul este mult, dar mult mai usor cand faci cu placere ceea ce faci

Stop, stop, stop…STOP!!!!

Nu, nu e bine! Nu imi place deloc! Fi mai implicat… vreau sa vad ca respiri rolul asta! Nu mai face totul atat de mecanic si absent! Trebuie sa fi aici, sa radiezi, sa se vada ca ceea ce faci iti place! Si inca ceva… invata sa privesti mai departe si, atunci cand este cazul, sa tratezi global situatia in care te afli! Nu te mai opinti in toate maruntisurile!

Hai ca intram din nou!

Motor…actiune!

p.s.: din pura observatie

Vedeti, boieri dumneavoastra, este atat de usor, pe lumea asta, sa devi un mic lup moralist in fata acelora de langa tine (dintr-un motiv sau altul), incat n-ar trebui sa va surprinda de o veti pati… Da, da, ascultati-ma ce va spui! Vor trece anii si veti fi asemenea lui Fat-Frumos, luptand cu zmeii cei rai si ticalosi dar, intr-o zi, veti deveni lupul moralist. Iar toti acesti ani vor fi doar o prefacatorie in ochii lor. Sa nu va mire!

Acum, trecand peste amara ironie, nu va spun decat ca tot ce conteaza este ca, atunci cand va priviti in oglinda, sa fiti impacati cu voi insiva. Gustul va va fi amar, dar nu conteaza cu ce ochi va va privi unul sau altul din pricina motivelor personale pe care le au.

Curat in fata ta sa fi!

”V-am spus, cum mi se pare, de nu îţi fi uitat,
Că lupul se-ntâmplase s-ajungă împărat.
Dar fiindcă v-am spus-o, voi încă să vă spui
Ceea ce s-a urmat sub stăpânirea lui.

Auzind împăratul că-n staturile sale
Fac năpăstuiri multe păroşii dregători,
Că pravila stă-n gheare, că nu e deal sau vale
Unde să nu vezi jertfe mai mulţi prigonitori1,
Porunci să se strângă obşteasca adunare
Lângă un copac mare;
Căci vrea pe unii-alţii să îi cam dojenească,
Şi-n puţine cuvinte,
Să le-aducă aminte
Datoriile lor.

Toţi se înfăţişară; şi-nălţimea lupească
Începu să vorbească
C-un glas dojenitor:
“Domnilor de tot felul! Bune sunt astea toate?
Datoriile slujbei astfel le împliniţi?
Nu aveţi nici sfială, nici frică de păcate,
Să faceţi nedreptate şi să năpăstuiţi?
Toate slujbele voastre ţara vi le plăteşte:
Încă, pe la soroace,
Câte un dar vă face.
Dar reaua nărăvire,
Ce o aveţi din fire,
Nu se tămăduieşte.
Vedeţi cu ce morţi grele
Se isprăvesc din lume
Şi cum lasă rău nume
Acei care fac rele.
Gândiţi-vă că poate veţi da cuvânt odată
La-nalta judecată.
Gândiţi-vă la suflet, şi luaţi de la mine
Pildă a face bine.”

Ăst cuvânt minunat,
Pe care domnul lup auz că l-a-nvăţat,
Trecând pe lângă sat,
La ziua unui sfânt, când preotul citea
Şi propovăduia,
Pe mulţi din dregători să plângă i-a-ndemnat.

“E! ce aţi hotărât, jupâni amploiaţi?
Oare-o să vă-ndreptaţi?”
Îi întrebă atunci înălţimea-mblănită,
Ce purta o manta de oaie jupuită.
“Spuneţi, o să schimbaţi purtarea-vă cea proastă?”

- “Să trăiţi la mulţi ani, dobitocia-voastră,
Răspunse un vulpoi, în slujbe lăudat;
Ne poate fi iertat,
Să vă-ntrebăm smerit, de vreţi a ne-arăta,
De unde-aţi cumpărat postavul de manta?”
Când mantaua domnească este de piei de oaie,
Atunci judecătorii fiţi siguri că despoaie.”

Efectiv nu am rezistat sa nu il pun… L-am vazut pe blogul lui Dan Dumitrescu, mi s-au umezit ochii si am zis sa il pun ca sa vi se umezeasca si voua.

Nu, nu sunt dinamovist! In asemenea momente oricum nu mai conteaza cu ce echipa tii… Conteaza doar ca, acum 9 ani, un om care era trup si suflet ancorat in ceea ce facea, a murit chiar pe terenul de joc.
Dumnezeu sa te ierte, Cataline!
ProSport nu l-a uitat!

Eram destul de mic dar, vag, imi mai aduc aminte de perioada comunista in care se faceau colectari de maculatura si alte cele. Daca nu gresesc, era o actiune nationala si nici nu se punea problema ca toate acestea sa nu fie colectate si refolosite.
Nu sunt eu cel mai mare ecologist si sunt constient ca multe alte lucruri trebuiesc puse la punct, dar pe bune ca era treaba… din foarte multe puncte de vedere.
Una peste alta, de vreo 2 saptamani am portbagajul masinii plin de reviste, caiete, cursuri si ce au mai adunat fetele de prin debara si tot incerc sa ajung la un centru de colectare. Ajung eu pana la urma…
De ce nu?

Nu stiu de ce, dar mi-ai adus aminte de tata, domnule Constantin. De-asta iti spun si eu, Dumnezeu sa te ierte, domnule Constantin!

Din ciclul intrebarilor retorice  si “problemelor existentiale” mai putin obisnuite, in urma filmului pe care l-am vazut aseara (Iubire la New York) si in urma unei discutii despre un caz anume, incerc sa ma pun in situatia unui om cu dizabilitati si sa imi dau seama ce poate simti atunci cand este respins de societate si marginalizat.

Nu pot sa imi spun decat ca este ingrozitor, chiar daca sunt constient ca nu pot realiza nici pe departe prin ce trece si ce durere simte.

Daca ne-am gandi macar o secunda, poate ca i-am trata, la modul cel mai sincer, ca pe niste oameni normali, asa cum merita.

Cu riscul de a deveni patetic cu aceste “copy-paste”, nu ma pot abtine sa nu o fac si de data asta.

Merita citit si reflectat!

“N-am crezut niciodata in specificul national, in “sentimentul romanesc
al fiintei”, in tot ceea ce filozofii culturii si psihologii maselor ne-au atribuit ca sa

ne distinga de alte popoare.

Nu cred ca suntem mai ospitalieri decat altii, mai harnici sau mai
hoti. Nu-mi pare nici bine, nici rau ca sunt roman. Uneori regret ca
nu m-am nascut elvetian, dar imediat imi aduc aminte ca as fi putut sa
ma nasc ugandez.

Suntem si noi, romanii, undeva “la mijloc de rau si bun”, cum scria Ion Barbu,

un neam sub soare, nici prea-prea, nici foarte-foarte.

Daca n-am luat nici un premiu Nobel, in schimb am inventat stiloul.
Daca zidul ni s-a prabusit peste noapte, ne-am apucat, cuminti, a doua
zi sa-l ridicam la loc, si tot e ceva. Am fi putut, in definitiv, sa-l
lasam in plata Domnului de zid si sa ne caram cu totii in alta
parte…

Cu toate astea, exista ceva specific romanesc, ceva atat de adanc in
firea noastra, a celor care traim azi pe acest plai de dor, incat m-as
hazarda sa spun ca este insasi esenta “romanismului” in acest moment
istoric. Este cercul vicios al isteriei provocate de stres si al
stresului provocat de isterie.

Dati-mi voie sa fiu, in continuare, mai explicit.

Daca traiesti numai in Romania, e posibil sa nu-ti dai seama ca e ceva
in neregula cu lumea din jur. Ai culoarea mediului si te misti o data
cu el. Esti una cu toti ceilalti. Dar daca te intorci, dupa o vreme
indelungata, in tara e cu neputinta sa nu fii izbit de cat de anormala
e umanitatea de aici. De cat de chinuiti sunt oamenii si de cat de rai
devin din cauza asta.

Nu se poate sa nu fii uluit de faptul, de pilda, ca una dintre cele
mai raspandite strategii de supravietuire e mitocania agresiva. In
orice tara civilizata oamenii incearca sa-si menajeze nervii cat se
poate de mult. Sunt prevenitori unii fata de altii in forme duse
aproape pana la caricatura.

Si-au dezvoltat zambete sociale si ritualuri de contact care sa
elimine, practic, posibilitatea oricaror conflicte. Cand cineva te
contrazice, ii zambesti si spui: “We agree to disagree” (”am
cazut de acord ca nu suntem de acord”). Cand cineva te calca pe picior, te
grabesti sa-ti ceri tu scuze.

O ipocrizie blanda si surazatoare te intampina peste tot, ca un balsam
care alina toate ranile si satisface toate susceptibilitatile. Aceasta
ipocrizie poarta numele de politete si e esentiala pentru fluidizarea
substantei sociale.

Romanul nu este asa pentru ca nu poate fi, obiectiv, asa. Pentru ca la
noi, daca esti bun, esti calcat in picioare. Sa ne imaginam o tanara
care devine vanzatoare. Isi iubeste meseria si isi propune sa fie cat
mai draguta si mai serviabila cu clientii. Zambetul profesional, acel zambet

care vinde marfa, i se va sterge insa curand de pe fata dupa ce vreo cinci-sase

insi ii vor tranti cate-o badaranie sau vor incepe sa urle la ea ca nebunii,

chiar din prima zi de lucru.

Sunt toate sansele ca dupa o luna de zile zambetul sa-i dispara complet,

iar dupa un an sa avem vanzatoarea noastra standard, acra si scarbita, care

te repede de nu te vezi.
Badaranii de care-am vorbit nu sunt nici ei badarani din nastere. Si ei sunt bieti

oameni la care s-a urlat si care-au fost umiliti de cand se stiu.

Au devenit scarbosi pentru ca au simtit pe pielea lor ca nu tine sa fii dragut cu ceilalti. Pentru ca, la toate ghiseele, au rezolvat numai urland..

Pentru ca doar fiind mitocani au avansat social, calcand peste cei blanzi.

In armata, soldatii sunt extrem de chinuiti “in perioada” de sergentii lor.

Cand ajung ei insisi sergenti, ii chinuiesc pe noii recruti si mai abitir.

Si tot asa, in toate straturile sociale si la toate nivelurile, romanii isi sunt

propriii calai si propriile victime intr-o societate profund alienata psihic,

o societate isterica.

Cred ca asta ne distinge, ca romani, in lume, la ora actuala:
tensiunea continua la nivelul vietii cotidiene. Starea continua de
explozie, care ne provoaca ulcere si atacuri cerebrale.. Conflictul
generalizat al fiecaruia cu fiecare. Nu vreau sa spun prin asta ca
suntem fundamental rai.

Fireste, ne-au impins spre asta saracia si lipsa de orizont, carentele
de educatie, perplexitatea maselor taranesti dezradacinate si aduse in
ghetourile marilor orase. Pot fi si alte explicatii obiective. Dar e
inca ceva, mai subtil, mai intunecat in tot acest chimism social.

Inraiti de lumea in mijlocul careia traim, cu timpul incepe sa ne
placa sa fim rai.

Sadismul nostru rabufneste atunci in insulta si obscenitate. Incepem
sa ne mandrim cu grobianismul nostru si, exhibitionisti ai moralei, ne
dezbracam voluptuos de caracter in aplauzele excitate ale publicului.
Curand, devenim la fel de cinici, la fel de incapabili de a distinge
binele de rau ca tarfele, securistii si noii imbogatiti.

Ascensiunea (sau doar supravietuirea) noastra sociala e marele premiu
castigat cu pretul mitocaniei noastre.

Iar cercul acestei nevroze nationale nu ar putea fi spart decat printr-o lunga

terapie care, ca orice demers psihanalitic, ar fi lunga, scumpa si cu un rezultat

Oare cum putem pastra vie memoria Domnitorului Petru Rares, care spunea :
“VOM FI IARASI CE-AM FOST SI MAI MULT DECAT ATAT ! “, daca suntem
bonlavi  de INDIFERENTA ???

Ps..  …ne bine meritam titlul Imnului National!!!”