Revederea cu Praga
Dupa aproape 1 an, iata-ne din nou in Praga. De data asta doar intre doua avioane, ce-i drept.
Stam la o bere, un covrig si asteptam sa se faca ora pentru a ne continua drumul pana la destinatia finala.
Unul dintre lucrurile care mi-au venit in minte in avion a fost o vorba a unui prieten special cu care vorbeam de curand despre dezamagire si alte chestii. ”Cu cat ai mai multe asteptari de la ceilalti etc., cu atat risti sa fi mai tare dezamagit…”. S-a-ncheiat inca un an la birou (un an foarte bun in ceea ce ma priveste, tinand cont de toata situatia) iar dezamagirea pe care am trait-o a fost la fel de amara ca de fiecare data in ultimii ani. Cu toate astea, atata timp cat voi merge pe drumul asta, nu voi inceta sa imi fac treaba cat de bine pot, sa dau totul si sa cer totul de la cei cu care lucrez. Atunci cand ma uit in oglinda sa fiu mandru.
Pentru foarte multi este Ajunul Craciunului (pentru mine inca nu). Fiti mai buni, aveti grija de cei dragi si sa petreceti frumos!
Craciun Fericit!
December 24th, 2009 at 11:40 pm
Am si eu o mica povestioara, care sper din tot sufletul sa nu para “misionarism” ieftin, ci sa fie interpretat corect, ca un indemn la bunatate, blandete, seninatate, oricat de greu ne-ar fi, mai ales in perioada acestor minunate sarbatori de iarna. Este vorba despre povestea unui om, pe numele sau Radu Marculescu, care, la inceputul lunii ianuarie 2010, va implini… 95 de ani. Secretul longevitatii si al luciditatii sale?! Ni-l spune in scurta sa poveste:
“A stat nouă ani în lagăre şi alţi cinci ani în puşcăriile comunismului românesc. În cuvintele lui, povestea sună aşa: „N-am putut. N-am putut să ne vindem sufletele. Am fi purtat toată viaţa cu noi cadavrul unui suflet mort”.
În 1949, la Odessa, Radu Mărculescu avea deja şapte ierni de când nu mai exista: „În prima noapte de captivitate mi-am visat parastasul. Acasă, ai mei îmi făceau «de patruzeci de zile». M-aş fi înfruptat şi eu din bunătăţile de pe masă, dar eu nu mai eram acolo, eu nu mai eram nicăieri, eu nu mai existam”.
Când venea Crăciunul, prizonierii scriau epigrame, încercau să râdă şi nu puteau. Îşi aminteşte catrenul acesta, dar nu-şi aminteşte cine l-a compus: „Moş Crăciun, dacă la anul/ Te mai prind, iar pe la noi/ Îţi tai barba şi organul/ Şi le dau la ceasovoi (n.r. – paznic de lagăr)”.
În 1949, nimeni n-a mai făcut epigrame. Mulţi nu mai credeau. „Ne-am săturat şi de Moş Crăciun şi de «O, ce veste minunată»”, a strigat cineva.
Atunci, Radu Mărculescu, un monument de blândeţe, şi-a ieşit din minţi: „Fraţilor, împotriva cui vreţi voi să faceţi grevă? Împotriva lui Dumnezeu? Împotriva pruncului Iisus, care şi-a permis să se nască acum când suntem noi amrâţi? Fraţilor, dacă noi nu găsim în ceasul acesta sfânt măcar atâta bucurie cât să-l primim cum se cuvine, atunci suntem pierduţi şi învinşi”.
L-au privit ca pe un nebun. Şi l-au înţeles. Radu Mărculescu a găsit în credinţă tot ce nu era de găsit nicăieri pe pământ. Acolo, în lagăr, înţelegi cum şi de ce: „Ateii mor primii”.
Vacanta minunata, dragilor!
December 30th, 2009 at 4:04 pm
Ma bucur ca ai revazut macar putin Praga.